Schinduful denumit și fân grecesc, sfindoc sau regional molotru, aparține familiei Fabaceae și este înrudit cu molotrul albastru. Este o plantă erbacee din familia leguminoaselor.

Tulpina este de 40–70 cm înălțime, cilindrică, fistuloasă. Frunzele ovale sunt asemănătoare trifoiului, au aprox. 2 cm lungime și sunt grupate câte trei pe pețiol.

Schinduful înflorește din mai până în iunie. Florile sunt mici, alb-gălbui și la bază violet, și sunt poziționate la subțioara frunzelor.

Din flori se dezvoltă păstăi subțiri, lungi de 10 cm. Acestea conțin semințe dure, dreptunghiulare sau rombice, de culoare galben-maronie.

Întreaga plantă emană un miros puternic, ușor asemănător cu leușteanul. Semințele măcinate au o aromă puternică și un gust dulce-amărui amintind de zahăr ars.

Crește în sud-vestul Asiei și în estul Mediteranei. Schinduful are o perioada de vegetație de patru luni, are un miros tare, picant care persistă pe mână, se recoltează, cu tot cu rădăcină și păstăi când acestea au îngălbenit, și se pune la uscat, apoi semințele sunt treierate și uscate.

Schinduful a fost cultivat pentru proprietățile sale medicinale încă din antichitate. Din timpuri străvechi, schinduful era un apreciat intăritor al organelor sexuale. Cele mai vechi dovezi datează din 4000 î.e.n. din zona Irak-ului de azi. În Egipt era utilizat încă din 1000 î.e.n. printre altele pentru îmbălsămare, iar semințele mature și uscate erau folosite ca afrodiziace. Arabii îl foloseau ca tratament împotriva căderii părului, în India era cunoscut pentru proprietățile sale carminative, tonice și afrodiziace, iar chinezii l-au utilizat ca plantă decorativă și de asemenea la tratarea impotenței. Plinius descrie schinduf ca având un efect benefic asupra sexualității. În Europa nordică, călugării benedictini au încercat să aclimatizeze această plantă în sec. VII, după care a fost întrebuințată timp îndelungat în medicina populară.

Astăzi schinduful se mai cultivă în India, în regiunea mediterană (Italia, Franța, Spania, Grecia, Liban, Maroc, Algeria, Egipt) și în SUA.

Numele latin al speciei foenum graecum se traduce prin „fân grec”, acesta fiind o referire atât la mirosul puternic de fân uscat, la utilizarea sa ca nutreț, cât și la originea de la est de Mediterană a speciei. Acest nume a fost preluat și este încă uzual în multe din limbile europene.

Numele arab hulbah este derivat din rădăcina ḤLB cu semnificația „lapte”, ceea ce se explică, poate, și prin acțiunea galactagogă a plantei cunoscută în medicina populară. În multe țări din sudul, vestul și estul Asiei, numele plantei are la bază denumirea arabă. În Israel este foarte folosita în bucătăria și medicina populară a evreilor yemeniți sub numele de „hilba”.